Marmota alpina

(Marmota marmota)

Marmota alpină (Marmota marmota) este o specie de marmotă care trăiește în zonele muntoase din centrul și sudul Europei, la înălțimi cuprinse între 800 și 3200 m, mai ales în regiunile vestice și centrale ale Alpilor, precum și în Carpați. A fost introdusă în unele regiuni dinAlpii Orientali, în Pirinei și în Munții Pădurea Neagră. Marmota alpină își poate săpa galerii și în solul pe care omul nu îl poate pătrunde nici cu un târnăcop. O marmotă alpină poate cântări între 4 și 8 kg și are o lungime cuprinsă între 42 și 54 cm (fără coadă, care măsoară în medie 13-16 cm).

Cuprins    1 Modul de hrănire 2 Comportamentul 3 Hibernarea 4 Legături externe

Modul de hranire

Marmota alpină se hrănește cu plante cu tulpină moale, frunzele și florile ierburilor, dar și cu insecte, păianjeni și viermi. Consumă cantități mari, pentru a-și depozita grăsime suficientă pentru lunga perioadă de hibernare. Pentru a se hrăni, iese din vizuina sa în diminețile și în după amiezele reci. Nu suportă căldura, iar în zilele fierbinți de vară nici nu se hrănește. Caută plantele cele mai tinere și mai suculente, pe care le ține apoi cu labele anterioare, până le ronțăie.

Comportamentul

Pentru a-și construi vizuina, sapă cu labele anterioare și împinge pământul în afara galeriei cu membrele posterioare. Dislocă pietrele mai mari cu dinții. În regiunile stâncoase își sapă vizuina sub stânci.

În fiecare vizuină trăiește o singură familie. Construcția poate avea și mai multe încâperi. Încăperile mari de locuit sunt căptușite cu iarbă uscată, iar capetele galeriilor reprezintă toaletele.

Marmota alpină trăiește în grupuri. Fiecare grup este compus din perechea de părinți și puii acestora, ce pot proveni și din generații anterioare. Se presupune că la construirea vizuinilor mai mari cooperează mai multe generații.

Marmotele alpine sunt foarte defensive împotriva intrușilor și îi avertizează folosind un comportament de intimidare, prin marcarea teritoriului, lovituri repetate din coadă și fluierături.

Sezonul de reproducere este primăvara, chiar la sfârșitul perioadei de hibernare. Marmotele alpine devin mature sexual la vârsta de 2 ani. După împerechere, femela duce în vizuină materialele necesare construirii cuibului și rămâne acolo până la fătare. Perioada de gestație este de 33-34 zile. Cel mai uzual, numărul de pui la o fătare este de 3. Puii sunt neajutorați, au ochii închiși, iar blana întunecată le crește în câteva zile. Înțărcarea se produce după 40 de zile, când puii se aventurează în afara vizuinii și caută imediat hrană solidă. Blana caracteristică animalelor adulte le apare la sfârșitul verii. Ating dezvoltarea completă abia la 2 ani.

Durata de viață este între 15 și 18 ani.

Hibernarea

La sfârșitul verii, membrii mai bătrâni ai grupului cară în vizuină ierburi uscate pentru a căptuși și a închide cu acestea intrările. De regulă, în octombrie se retrag sub pământ, pentru a-și începe somnul de iarnă. Marmota alpină petrece până la 9 luni din an în hibernare.

Bătăile inimii le scad la numai cinci pe minut și respiră de doar 1-3 ori pe minut. Temperatura corpului scade până aproape de temperatura din vizuină. Dacă aceasta se apropie de punctul de îngheț, frecvența bătăilor inimii și a respirației crește, pentru ca animalele să nu înghețe.

Iarna multe marmote mor dacă nu au rezerve suficiente, în special animalele tinere. Acest lucru se întâmplă în iernile deosebit de grele sau din contră, deosebit de ușoare, când trebuie să își consume prea repede rezervele de grăsime.

Veverita

(Sciurus vulgaris)

Veverița este un mamifer rozător de talie mică, cu blană roșcată ori neagră pe spate și albă pe piept, cu coadă lungă și stufoasă.

Până acum s-au identificat peste 300 de specii de veverițe. Cea mai cunoscută și numeroasă populație o reprezintă veverițele gri, care se întâlnesc pe aproape întreaga suprafață a emisferei nordice (Europa, nordul Asiei, Orientul Îndepărtat și Japonia).

Cuprins   [ascunde]  1 Familia 2 Specii 3 Mod de trai 4 Galerie foto 5 Legături externe

Familia

Familia Sciuridae (a veverițelor), aparține ordinului Rodentia și cuprinde rozătoare mici sau mijlocii. Această mare familie include veverițade copac, veverița terestră, marmota, veverița zburătoare, popândău și câinele de preerie (Cynomys). Veverițele sunt indigene în America,Eurasia și Africa și au fost introduse de om în Australia. Veverițele au apărut în Eocen, aproximativ 40 milioane ani în urmă. Veverițele sunt strâns legate dintre speciile existente cu castorul de munte și cu rozătoarele Dormice.

Specii

Cea mai răspândită specie, veverița gri, este de o lungime de 30-40 de centimetri (inclusiv coada). Cântărește aproximativ o jumătate dekilogram. Principala hrană a veveriței constă în: alune, nuci, semințe, sâmburi și fructe de pădure. Trăiește aproximativ 6 ani.

Veverița roșcată (Sciurus vulgaris), are în jur de 20 - 25 de centimetri. Blana veveriței roșcate este în nuanțe de la cărămiziu la negru-roșcat, burta este albă și are o coada lungă. Această specie de veveriță se găsește și în România. Hrana principală este alcătuită din semințe și conuri de pin sau de brad.

Veverița dungată (Tamias striatus), trăiește în America de Nord.

Cea mai mică specie de veveriță cunoscută trăiește în sud-estul Nigeriei, în Camerun și Gabon. Are o lungime de aproximativ 7 centimetri.

Ratufa (Ratufa indica), este cea mai mare specie de veveriță cunoscută. Corpul și coada împreună ajung până la 90 de centimetri. Aceste veverițe uriașe trăiesc în sud-estul Asiei și în câteva zone din Nepal.

Mod de trai

Veverițele nu trăiesc în grupuri, fiind animale singuratice. Numai în perioada împerecherii se apropie unul de altul. Puii de veveriță se nasc golași și orbi, având greutate între 30 și 50 de grame fiecare.

Bizamul

(Ondatra zibethica)

Denumire: Se mai numeste, impropriu, sobolan de apa, sobolan de

mosc si ondrata.

Descriere: Este un rozator semiacvatic, de talie mica (0,7 - 1,4 kg), cu

blanita de culoare bruna-cafenie pe spate si laturi, iar pe abdomen bej-cenusie.

Blana semivaloroasa prezinta puf si spic, pastrandu-si partial calitatea si in

perioada de vara. Naparlirea incepe in aprilie, luna din care bizamul nu se mai

impusca. De remarcat picioarele scurte adaptate pentru inot, prin existenta

unor peri tari intre degete, si coada lunga, caracteristica, turtita lateral spre varf

si acoperita cu solzi, folosita drept carma.

Printr-o glanda perianala produce o substanta mirositoare specifica

(mosc), care-i serveste la delimitarea teritoriului.

Longevitate: 3-5 ani.

Sunete: Un chitait abia perceptibil care se distinge totusi clar in

perioada de imperechere. In momentul in care simte pericol se scufunda in

apa, producand un zgomot caracteristic, asemenea unei plescaituri puternice.

Urme: Alungite, cu degete lungi, rasfirate si gheare vizibil imprimate.

Prezinta 4 degete la picioarele anterioare si 5 la cele posterioare.

Simturi: Vazul este bun, dar nu excelent, urmand in ordine

descrescatoare ca acuitate, auzul si mirosul.

Habitat: Desi este o specie alohtona, originara din America de Nord, a

imigrat din Europa Centrala in Romania in jurul anului 1940. In Europa

fusese colonizat in anul 1905. S-a instalat in bazinele acvatice curgatoare si

statatoare din toata tara, mai putin in zona apelor reci de munte. Isi sapa galerii

si cotloane in malurile apelor, intotdeauna cu intrare sub nivelul apei si cu

rasuflatoare pe uscat, pentru aerisire.

Daca malurile nu-l satisfac pe deplin, in conditii de densitate mare sau

din alte motive, bizamul isi cladeste in apa platforme plutitoare (capite), in

care locuieste de obicei vara.

Hrana: Consuma plante acvatice, in special papura si rizomi de stuf,

ierburi de pe maluri, lujeri din apropierea apei etc. Ocazional consuma si hrana

de natura animala (larve, scoici). Se sustine ca ar consuma uneori si peste, ceea

ce nu este insa deloc sigur.

Dusmani: Vidra, nurca si dihorul in primul rand, apoi enotul, vulpea,

cainele si alti pradatori care-l pot surprinde pe uscat.

Sociabilitate: Traieste in familii si ierneaza impreuna cu progenitura.

Reproducere: Imperecherea are loc din martie pana in septembrie. Fata

de 3-4 ori pe an, cate 4-12 pui golasi si alburii in primele 11 zile. Se dezvolta

insa rapid si parasesc cotlonul la 18 zile. Sarcina dureaza 28-30 zile.

Obiceiuri: Este un animal cu activitate preponderent nocturna. Cand

alapteaza sau cand ziua este scurta si este frig (iarna) pot fi vazute si

exemplare, de obicei femele, cu activitate diurna. O astfel de activitate au in

mod obisnuit si masculii in perioada imperecherii. Este considerat atasat fata

de locul de trai, dar migreaza o data cu cresterea densitatii, in special toamna si

primavara, in cautare de locuri mai favorabile, in care sa-si intemeieze noi

familii.

Vanare: Se vaneaza in perioada 1 septembrie - 15 aprilie, cu arma lisa

si cu alice de 2,5 mm. Trofee neconventionale sunt considerate blanurile si

uneori craniile si dintii incisivi.

Pagube: In principal poate dauna constructiilor hidrotehnice, prin

perforarea si slabirea digurilor situate intre bazinele piscicole sau in aval de

acestea.

Iepurele

(Lepus europaeus)

Aspectul iepurelui este bine cunoscut de oamenii de toate virstele, ineit nu poate fi confundat cu nici un alt animal.

Lungimea corpului este de 48-57 cm, la care se adauga coada de 8-9 cm. Urechile au lungimea de 12-17 cm si, ca o deosebire esenti­ala fata de iepurele de vizuina, estn faptul ca la iepurele de cimp vir-furile urechilor sint intotdeauna negre. Greutatea corpului are o medie mai ridicata decit a iepurilor din alte tari, fiind de cca4 kg si, in mod ex­ceptional, de 6 kg. Datorita diferentei de lungime dintre membrele ante­rioare si cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la pas, ci numai in salturi, a caror intindere poate atinge 3 m. Nu exista caractere vizi­bile de dimorfism sexual. Culoarea blanii variaza foarte mult dupa loc si anotimp, nuanta generala fiind cenusie-roscata. Firul de par este moale, dar rezistent, fiind cenusiu la baza, alb-galbui la mijloc si virful negru. "Vibrizele sint deosebit de lungi si de aspre, cu rol tactil. Talpile picioa­relor sint bine imbracate in par.

Este raspindit din Delta pina in golul de munte, detinind din acest punct de vedere, al amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vinat. TraiesteJn egala masura in cimpul agricol cultivat sau intelenit, ca si in padurile cu sau fara subarboret. Cea mai mare densi­tate o inregistreaza in cimpiile situate la altitudinea de 100-250 m. Evita locurile mlastinoase, cu apa stagnanta.

Manifesta un inalt grad de fidelitate fata de locul de trai, spatiul In care este statornic inscriindu-se intr-un cerc cu raza de cel mult 2 km. Ca si toate celelalte specii de mamifere de la noi (cu exceptia caprei negre), iepurele are o activitate preponderent nocturna. Ajunge la matu­ritate sexuala la virsta de 7-8 luni. Se imperecheaza incepind din luna ianuarie, in iernile mai blinde. Cu ocazia imperecherii se observa mascu­lul alergind si urmarind indeaproape femela, uneori fiind mai multi mas­culi angajati in urmarire, fapt pentru care adesea au loc batai intre con­curenti. In timpul acestor incaierari, masculii se ridica pentru clteva clipe pe labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte. Dupa o gestatie de 42 - 43 zi e, apar 2-4 pui, numiti vatui, care cantaresc la fatare in medie 130 g fiecare. in cursul unui an pot avea loc 3-4 fatari, une­ori prima generatie ajungind sa se reproduca chiar in acelasi an. Carac­teristic pentru iepure este fenomenul de superfetatie, de suprapunere a doua generatii. Cu alte cuvinte, inainte de a fata o serie de pui, iepu-roaica este capabila de imperechere. Acest fenomen este intilnit si la unele specii de rozatoare. Puii au corpul acoperit cu o blana asemana­toare constitutiv cu cea a adultilor, vad din prima clipa de la fatare si, in general, sint deosebit de vioi, iar dupa citeva zile se pot misca in jurul cuibului. Acesta, o simpla scobitura in pamint, este situat intodea-una intr-un loc uscat. Alaptarea puilor dureaza cam 3 saptamini, dupa care acestia devin independenti.

In timpul repaosului, iepurele isi amenajeaza sumar un culcus, o adinei tura in sol sau zapada, totdeauna cu capul in directia din care bate vintul.- Se hraneste exclusiv cu vegetale, ierburi, lujeri, frunze, mu­guri, coaja unor pomi fructiferi sau arbori tineri. Iepurele prezinta o particularitate interesanta din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrana este eliminata sub forma de excremente rotunde, aplatizate si umede, numite cecotrofe, care, continind inca multe substante nutri­tive, sint reinghitite de animal si trecut» inra o data prin intreg traiec­tul digestiv. Excrementele finale au aceeasi forma, dar sint uscate. Este singurul mamifer de talie mica de la noi care nu intra nici in hibernare, nici in somn de iarna si nici macar intr-o vizuina, infruntind la supra­fata solului toate intemperiile. Poate inota pe distante scurte, dar numai in caz de nevoie. Auzul si mirosul sint excelente, in comparatie cu care vazul este slab. Capabil sa atinga o viteza de 70 km pe ora, nu este cel mai rapid mamifer salbatic de la noi, fiind depasit pe distante mi i de ris si vulpe. in timpul deplasarii, mai ales pe zapada, iepurele lasa o urma caracteristica, de forma literei Y, cu deschizatura in directia de mers, ca unmu'e a pozitiei membrelor posterioare in momentul atingerii solului, inaintea celor anterioare.

Dusmanii iepurelui sint extrem de numerosi. in primul rind sint clinii si pisicile hoinare, nevastuica si mai putin lupul, risul, vulpea. Pe linga acestia, pentru pui un mare pericol il constituie ciorile grive si cotofenele, precum si unele pasari rapitoare de zi. Este, de asemenea, vinat si de unele pasari rapitoare de noapte, care vineaza i'epuri numai atunci cind lipsesc soarecii, hrana lor de baza. Ca urmare exista o lega­tura directa intre cresterea efectivului de iepuri si cea de soareci. Daca adaugam la aceasta lista a dusmanilor si intemperiile care afecteaza mai ales prima generatie, primavara, precum si o serie de boli (coccidioza_?bruceloza, staphylomycoza), unele provocate de paraziti pulmonari si intestinali, se poate vedea impotriva citor dusmani trebuie sa lupte specia ca sa poata supravietui. Cercetarile au aratat ca circa 62% din iepuri mor inainte de a implini virsta de un an, 7% ajung pina la virsta de 2 ani, 6% pina la virsta de 3 ani si numai 3% ajung sa atinga 4-7 ani. De aceea are mare nevoie de intelegerea si ajutorul omului care, prin-tr-o atitudine corecta fata de aceasta extrem de populara specie, s'% prin combaterea dusmanilor sai, poate reduce mult volumul pierderilor anu­ale. Conform legislatiei, ce stabileste regulile de vinatoare, se vineaza in sezonul cuprins intre 1 noiembrie si 31 ianuarie. Este cautat pentru carne si blana, utilizabila ca atare in confectionarea articolelor de imbra­caminte sau pentru transformare in fetru utilizat la palarii.

Denumirea stiintifica este Lepus europaeus transsijlvanicus, Mat-schie, 1901, ceea ce inseamna ca iepurele de la noi este o subspecie de sine statatoare, adoptata de stiinta datorita particularitatilor anatomo-morfologice care justifica definirea subspeciei.

Denumiri stiintifice vechi: Lepus capensis, Linne, 1758; Lepus euro­paeus,Pallas, 1778.

Numiri straine: engl. hare, broxn hare; fr. lievre ordinaire, litvr& brun; germ.Feldhase; it. lepre comune, sp. liebre comun.

Viezurele

(Meles meles)

Se mai numeste bursuc.

Viezurele (sau bursucul), numit în taxonomie Meles meles, Linne, 1758, este unul din cele mai uimitoare animale din fauna din România. Viezurele este un animal omnivor, hănindu-se cu fructe, semințe, larve, gasteropode, ouă (furate din cuiburile păsărilor ce cuibăresc la sol) etc.

Este mare amator de porumb, pe care îl îngrămădește în vizuină în cantități de până la 50 kg de știuleți. În general toamna își face provizii, deși iarna are o activitate în general foarte redusă, iar grăsimea pe care o câștigă toamna îi asigură în iernile mai blânde supraviețuirea chiar și fără rezervele din vizuină.

Spre deosebire de alte animale și mai ales de vulpe, viezurele este un animal deosebit de curat. Vizuinele complexe, aflate chiar și la 2 metri sub pământ, cu galerii lungi, de 7-8 m, au prevăzute încăperi separate pentru locuit, pentru provizii și pentru excremente, acestea din urmă fiind periodic astupate și înlocuite cu altele noi. Mania viezurelui pentru curățenie este folosită uneori de vulpe care, pentru a obține o vizuină nouă fără efort, se "ușurează" de câteva ori la intrarea vizuinii viezurelui, făcându-l să se mute (firește, dacă nu este prinsă "în flagrant"). Asemenea întâmplări au fost observate de mai multe ori atât de oameni ai pădurii cât și de naturaliști.^{[necesită citare]} De altfel, simpla instalare a unei vulpi în apropiere determină mutarea viezurelui, care nu suportă duhoarea grea ce apare în zona unui adăpost al vulpilor.

Caracteristici fizice

Viezurele are 60 până la 80 cm lungime și coada de 15-20 cm. Este ușor de recunoscut datorită aspectului îndesat, al botului alungit și, mai ales, a dungilor albicioase care merg de la bot spre coadă. Totuși desenul blănii este destul de variabil. Are o inteligență uimitoare și un curaj remarcabil.

Dimorfismul sexual nu este evident. Nici puii nu se deosebesc prea mult de adulți, decât prin mărime. Viezurele trăiește 15 ani. Mormăie și pufăie când este atacat, plânge (țipă) când este prins - similar iepurelui.

Stil de viata

Trăiește izolat, căutând femela doar în perioada de împerechere (iulie - august) și, imediat dupa ce aceasta se produce, o părăsește. Doar mama poate fi văzută, de primavara până toamna, cu puii după ea.

Viezurele petrece iarna hibernând, la fel ca ursul. Dormitează de regulă de pe la sfârșitul lui noiembrie și până pe la începutul lunii martie.

Pisica salbatica

(Felis silvestris)

Pisica sălbatică (Felis silvestris), numită și mâță sălbatică, mârtan sălbatic sau cotoi sălbatic, este o felină mică, nativă Europei, părții vestice a Asiei și Africii. Specia este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici, pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Se disting câteva subspecii răspândite în regiuni diferite. Pisica de casă (Felis silvestris catus) este inclusă în aceeași specie. Toate pisicile domestice provin din subspecia nord-africană - 

Pisica sălbatică africană (Felis silverstris lybica).

În ambianța sa nativă, pisica sălbatică poate să se obșinuiască ușor cu arii de râspandire diverse: savană, stepă și pădure. Indivizii sălbatici sunt cenușii sau bruni și au dungi negre. Pot să ajungă 45-80 cm de lungime, coada de 25-40 cm și greutate de 3-8 kg. Subspeciile africane sunt în general mai mici și au culori mai deschise.

Pisica sălbatică a fost, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin râvnită și vânată decât râsul. Ca urmare, astăzi se întâlnește din Delta Dunării până în munți, pe teritorii mult mai largi decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.

Ca și râsul, este un animal singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3 luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului, dar și pentru atragerea partenerului. După unele ipoteze mirosul acesta provoacă reacția de vânare necontrolată din partea râsului.

Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte, dar departe de performanțele râsului. Tacticile de vânătoare sunt asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate înota, dar în general evită apa.

Nu urmărește niciodată prada care îi scapă.

Rasul

(Lynx lynx)

Râsul, cu denumirea ştiinţifică Lynx lynx (şi denumirea secundară în limba română linx), este la ora actuală cea mai mare felină din fauna sălbatică a României. Denumit şi pantera Carpaţilor, râsul este răspândit natural din golul alpin până în Delta Dunării, având o mare adaptabilitate şi amplitudine ecologică. La ora actuală însă, exemplarele din afara Carpaţilor şi Subcarpaţilor sunt foarte rare, ca urmare a vânătorii necontrolate practicate în secolele XX - XXI.


Râsul este un animal puternic şi rezistent, de o agilitate şi agerime uluitoare. Are până la 1,5 m lungime, cu o coadă de 15-25 cm. Elementele caracteristice sunt favoriţii pe maxilarele superioare, vârful cozii negru, iar în vârful urechilor (care au 4-5 cm) are smocuri de peri negri.

Blana este tipică felinelor mari, fiind compusă din spic şi puf şi având o culoare gălbuie-roşcată pe laturi şi spate, cu pete negre, şi alb-gălbuie în partea ventrală. Greutăţile maxime raportate sunt diferite, variind între 50 şi 58 kg. Poate trăi aproximativ 25 de ani. Membrele sunt lungi şi groase. Are gheare retractile, foarte ascuţite, lungi de aproximativ 4 cm.

Hrană, areal, obiceiuri de vânătoare

Este răspândit în pădurile muntoase din Europa, Asia Occidentală, până în Tibet şi America de Nord.

Este un animal carnivor şi iubitor de sânge, consumând la animalele vânate în primul rând organele cu masă sanguină semnificativă (inimă, ficat, plămâni). Extrem de agil, se deplasează neauzit, fiind extrem de greu de observat de necunoscători. Vânează mai ales în amurg, fiind avantajat atât de blana sa care îi conferă un excelent camuflaj, cât şi de simţurile sale deosebite.

Se caţără excepţional, ceea ce a născut zvonul că ar trăi doar în copaci. Este o idee falsă. Râsul se descurcă excelent în mediul arboricol - desigur, cu condiţia ca arborii să fie suficient de mari spre a-i susţine greutatea - dar de asemenea se integrează perfect şi la sol, atât în pădure, ţancuri şi tufărişuri, cât şi în bălţi şi în stepă. Fiind un înotător foarte bun, în trecut era mult răspândit în luncile pline de braţe, ochiuri de apă şi grinduri ale râurilor de câmpie şi Dunării, unde a dispărut la începutul secolului al XIX-lea, odată cu ursul brun de câmpie. Ca urmare, se înţelege că şi obiceiurile sale de a vâna sunt extrem de variate.

În trecut, atunci când era răspândit în întreaga ţară, vâna aproape tot ce mişcă, de la păsările mărunte la dropii, de la şoareci sau iepuri la cerbi, saigale, coluni ş.a.m.d, excepţie făcând marile mamifere ale vremurilor de atunci: bourul, zimbrul, ursul, etc.

Şi la ora actuală este un prădător de temut. Dacă prada sa obişnuită o constituie astăzi cerbii şi puii de cerb, căpriorii, puii de mistreţ şi păsările, nu se dă în lături, dacă are ocazia, să atace chiar şi animale domestice, dacă intră în arealul său. Deşi în mod obişnuit îşi îngroapă prada pe care nu a putut-o mânca, la nevoie este şi necrofag.

Pentru a înţelege puterea de temut a râsului, să amintim că poate sări de la înălţimi de peste 6 metri direct asupra prăzii, sau că, după o goană extrem de rapidă, poate răpune în câteva clipe un grup de 2-3 căprioare. Salturile sale pot trece de 4 m (chiar 6 m). Are şi auzul şi mirosul foarte dezvoltate, iar văzul îi este deosebit de bun. Acest simţ îi permite să fie deosebit de eficient şi ziua, deşi de obicei este activ seara şi noaptea.

Nu iubeşte zgomotele, ci locurile retrase, sălbatice. În acelaşi timp însă, este în stare să înţeleagă valoarea unui drum făcut de oameni şi să-l folosească în interes propriu. Are anumite trasee şi trecători preferate, obicei folosit de vânătorii de râşi pentru pânde sau capcane.

Împerechere

Se împerechează în lunile martie-aprilie. Are un fel de cântec de împerechere, asemănător oarecum cu cel al pisicilor în călduri. După circa 70 de zile femela naşte 2 - 4 pui. Aceştia sunt orbi două săptămâni. Alăptarea durează mult, circa 6 luni. Puii îşi însoţesc mama până la doi ani, după care se despart de ea, pregătindu-se pentru prima împerechere. Deşi nu este un animal gregar, în trecut au fost semnalate unele grupuri de râşi. Din păcate, vânarea excesivă a acestui animal superb a rărit extrem de mult numărul râşilor înainte ca multe din obiceiurile sale să poată fi studiate.

Bârlogul este ascuns în locuri cât mai izolate şi greu accesibile - stâncărişuri, tufişuri încurcate şi spinoase, scorburi aflate la înălţime etc.



Un lucru puţin cunoscut este faptul că râsul poate fi domesticit. În asemenea cazuri el manifestă o fidelitate de câine faţă de cel ce l-a crescut, chiar dacă i se lasă multă libertate.

Altă caracteristică ciudată a râsului este ura sa faţă de pisica sălbatică pe care o vânează cu înverşunare, până la exterminare. Ca urmare, arealele celor două animale nu se pot suprapune decât parţial şi temporar.

Felină puternică şi singuratică, râsul are nevoie de un areal foarte mare (2400 - 2500 de hectare), de circa 10 ori mai mult decât un urs brun. Acest lucru se datorează şi faptului că, spre deosebire de urs, care este omnivor, râsul are o alimentaţie aproape exclusiv carnivoră.

Denumirea animalului

Unii lingvişti au speculat privind originea numelui dat acestei feline, căutând a-i găsi o origine slavă. Acest lucru este în contradicţie cu toate mărturiile folclorice şi istorice, care leagă numele râsului de "a râde", senzaţie creată în trecut de chipul animalului, care - din pricina favoriţilor - pare a zâmbi în permanenţă.



De asemenea, ghiarele şi dinţii de râs erau priviţi ca trofeu, iar carnea ca delicateasă la ospeţele cele mai alese. Astăzi, desigur, este un animal ocrotit de lege, vânatul său fiind interzis.

Fiind un animal de vânătoare, râsul are rolul său în ecologia oricărui sistem, fiind o parte a oricărui lanţ trofic de pe areale extinse. Râsul, alături de celelalte carnivore, asigură sănătatea sistemului ecologic prin eliminarea acelor animale care au fost capturate pentru că sunt mai slabe. De asemenea, prin funcţia sa necrofagă, râsul contribuie la stoparea propagării unor posibile boli şi/sau infecţii, datorită putrefacţiei unor cadavre.

Fiind un animal sălbatic cu rolul său bine precizat în fauna României, trebuie să se bucure de protecţia oricărui iubitor al naturii, fiind un tezaur în pericol de dispariţie.

Sacalul

(Canis aureus)

Șacalul este un mamifer carnivor sălbatic din familia Canidae, asemănător cu lupul, dar mai mic decât acesta, cu coada mai scurtă și cu botul ascuțit, care trăiește în nordul Africii, în sudul Asiei și în sudul Europei și se hrănește cu animale mici și cu hoituri.

Descriere

Este intermediar între lup și vulpe, având forma generală asemănătoare cu a vulpii, dar blana cu aceeași structură cu a lupului, fiind numit de aceea și "lup auriu".

Lungimea corpului este de 70-1-5 cm, fără a socoti coada (20-25 cm). La greabăn ajunge până la 50 cm înălțime. Greutatea maximă este între 12-15 kg.

Este, ca toate canidele, un animal potențial omnivor, dar care preferă alimentația carnivoră. Se hrănește cu insecte, păsări, șoareci și alte rozătoare, dar și cu porumb, struguri etc. De asemenea este și necrofag. Activitatea sa este preponderent nocturnă.

Împerecherea se face, ca și la celelalte canide, în februarie-martie, gestația durând tot 62-63 zile. Cei 4-8 pui sunt lipsiți de vedere 2 săptămâni, iar după trei luni de la fătare sunt înțărcați.

Bârlogul de șacal nu este foarte adânc, dar este așezat de obicei în locuri singuratice, în văgăuni cu mărăcinișuri și alte locuri greu accesibile.

In Romania

În România, șacalul este o apariție destul de rară. A fost semnalat în Oltenia, Muntenia și Dobrogea.