Lupul

(Canis lupus)

Aspectul exterior si dimensiunile

Lupul (Canis lupus lupus) este un mamifer salbatic, robust si suplu, de talie mare. Dimorfismul sexual nu este pronuntat. Lupul este un animal digitigrad, calcand pe pernitele degetelor, care sunt prevazute cu unghii neretractile. Capul, similar unui caine de talie mai mare, este prevazut cu un bot lung (10 cm), triunghiular, ornat cu mustati, lungi si dese. Ochii sunt putin oblici, mai departati in comparatie cu cainele, cu pupila rotunda. Urechile sunt mai mici, in comparatie cu cainele, ascutite si purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltati. Gatul este puternic, ornat de un guler in sezonul de iarna. Pieptul este puternic, adanc si suficient de lat. Coada este stufoasa, relativ scurta si groasa. Picioarele puternice si musculoase sunt acoperite de par scurt. Picioarele anterioare par mai inalte decat cele posterioare. Urma lupui este similara celei a unui caine de aceeasi talie, dar usor mai alungita. Degetele sunt imprimate mai strans, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate decat la caine. Cand sunt in haita, lupii calca unul pe urma celuilalt, astfel ca pe zapada este greu de estimat numarul membrilor haitei. Blana este de culoare de la alb-cenusiu (sur) pana la brun-cenusiu, functie de subspecie si de aria de raspandire. Ea se compune din doua tipuri de fire de par: unul foarte des, lanos, moale, profund, de culoare galbui-cenusie si altul mai lung, aspru, avand varful negru, numit spic si care da coloritul blanii. Exista o diferenta intre invelisul pilos in sezonul estival si cel din timpul iernii. Blana "de vara" este mai inchisa la culoare, mai scurta si mai rara, in timp ce cea "de iarna" este de culoare mai deschisa, mai lunga, mai deasa si cu puf abundent. In Romania, lupii prezinta o culoare cenusiu carunt. Lungimea corpului este de circa 1,5 m, la care se adauga coada de circa 0,8 m. Greutatea corporala depinde in functie de sex si de subspecie, fiind cuprinsa intre 30-50 kg, si, in mod exceptional, pana la 70 kg.

Comportamentul

In perioada imperecherii, lupii traiesc in perechi si numai toamna tarziu si iarna, in haite. Spre deosebire de alte animale salbatice, lupul este sociabil, traind in haite formate din perechea conducatoare, masculul si femela alfa, si puii din anul respectiv. In sezonul de iarna, haitei i se adauga si exemplarele din anii precedenti, inrudite, astfel ca o haita poate ajunge la 20-30 de membri. In fiecare haita exista o ierarhie care este respectata si numai in cazuri exceptionale sunt acceptati in haita lupi care nu sunt inruditi cu perechea conducatoare, alfa. Apartenenta de o haita ii face sa devina mai puternici si mai de temut. Traiesc solitari doar lupii tineri, in cautarea unui teritoriu. Sunt animale exclusiv nocturne. 

Lupii sunt extrem de precauti fata de om, pe care nu-l ataca decat daca se simt amenintati, sunt raniti sau turbati. 

Vanatoarea se realizeaza de cele mai multe ori in haita, putand vana chiar si animale mari (peste 500 kg). Lupul poate consuma pana la 10 kg de carne la o masa. Sunt animale care-si desemneaza teritorii, mai mici sau mai extinse (de 10 ori mai mari decat ursul), in functie de numarul membrilor haitei si de volumul de hrana. Comunica cu semenii prin diferite sunete (urlete, scancituri, latraturi, etc.) sau prin diferite pozitii ale corpului si ale cozii. Spre exemplu, purtarea cozii in pozitie verticala semnifica ca acel lup este seful haitei. In momentul in care ataca, coada se afla in pozitie orizontala.

Habitatul si aria de raspandire

Lupul este raspandit in Europa, Asia, America de Nord, Orientul Apropiat si Asia Centrala, intalnindu-se in stepe, munti si rar in taiga. In Romania, lupii sunt intalniti in Delta Dunarii, in zonele subcarpatice. Prefera zonele impadurite de munte, din zonele subcarpatice, dar coboara si in regiunile de deal sau in rapele adanci cu maracinisuri, greu de penetrat de catre om. Lupul este un animal nomad, schimbandu-si perpetuu locul de trai.

Hranirea

Animal carnivor in mod nativ, in caz de necesitate, lupul este si omnivor, consumand fructe sau scoarta de copac. Se comporta atat ca vanator, cat si ca necrofag, avand un rol esential in ecosistem, prin pastrarea echilibrului natural. Lupul consuma aproape orice fel de vietate de la larve, broaste, reptile, pasari si ouale acestora, rozatoare si alte animalute, pana la mistret, cerbi si caprioare, oi, vite si chiar ursi. In cautarea hranei, lupii pot parcurge distante foarte lungi, chiar pana la 100 km, intr-o noapte.

Aspecte particulare

Simturile sunt extrem de dezvoltate, in special mirosul si vazul, astfel ca lupul poate vana la fel de bine atat noaptea (timpul preferat pentru vanatoare), cat si ziua, dimineata sau in amurg. Lupii au o mare rezistenta la durere si sunt neinfricati in lupta, dand dovada de o inteligenta deosebita. La vanatoare lupul foloseste diferite tertipuri, de la invaluirea pe flancuri a prazii la manarea treptata catre zonele inchise, unde prada este mai usor de invins. Lupul izbuteste sa sesizeze si sa ocoleasca capcanele. Lupul adult urla pe diferite tonalitati, aceasta fiind o modalitate de comunicare intre membrii haitei. Naparlirea se produce, in general, toamna, in zonele temperate. Viteza de alergare poate depasi 60 km/h. 

Viata reproducatoare:

- estrul (perioada de calduri) dureaza 5-7 zile;

- imperecherea are loc in lunile februarie-martie, dupa care masculul ramane alaturi de femela, formand o familie pentru a-si creste puii impreuna;

- gestatia dureaza 62-63 zile (9 saptamani), lupoaica dand nastere, in medie, la 4-6 pui/fatare;

- puii se nasc cu conductul auditiv inchis si orbi, ochii deschizandu-li-se dupa circa 2 saptamani de la fatare. Alaptarea se face timp de 6 saptamani, apoi puii sunt intarcati;

- la varsta de 3 saptamani, puilor le apar dintii de lapte, iar la 15-28 de saptamani, dintii de lapte sunt complet schimbati cu cei permanenti.

Boli si afectiuni curente ale lupilor

Lupii pot fi afectati de o serie de boli si traumatisme. 

Traumatisme si alte leziuni:

- lupii pot suferi traume de diferite grade produse de prada de talie mare, care incearca sa se apere. Leziunile sunt cu atat mai serioase cu cat animalul care incearca se se apere poseda coarne. Lupii pot fi prinsi sub copitele bovinelor salbatice sau domestice, leziunile produse fiind de cele mai multe ori mortale;

- omul, de asemenea, le poate produce diferite traume lupilor prin prinderea lor in capcane, prin braconaj, prin accidentarea rutiera sau prin otravire (lupii pot consuma si ei, similar cainelui, antigel);

- alte leziuni sunt produse de stancile in cadere, de scufundarea in cursurile de apa, de luptele cu alti lupi (dispute pentru teritoriu si in perioada de imperechere), de atacurile ursilor sau de infectii produse de intepaturile porcilor spinosi;

- mai rar, dar lupii pot fi surprinsi si de avalase.

Boli diverse:

- Lupii sunt susceptibili la mai mult de 100 de boli, printre care: parazitozele cu viermi circulari (limbrici), tenii, trematode, rai, acarieni, paduchi, pureci, jigodia, cataracta, papilomatoza orala, tularemia, tuberculoza bovina, artrita, cancerul, ricketii, penumonia, boala Lyme, etc.;

- Raia este cauzata de acarieni microscopici, ce afecteaza atat parul, cat si pielea. In raia sarcoptica, scarpinatul intens este determinat de migrarea femelelor de acarieni in straturile profunde ale pielii pentru a-si depune ouale. In raia demodectica, acarienii se gasesc la nivelul porilor pielii si determina sau nu prurit (scarpinare). Simptomele sunt reprezentate de leziuni ale pielii, cruste si caderea parului. Lupii care contacteaza raie in sezonul rece sunt in pericol de a degera.

- Maladia Carre (jigodia) este o boala extrem de contagioasa produsa de un virus microscopic. Boala se rasfrange, in general, asupra pielii, componentelor ochilor, a tractului intestinal si, mai rar, asupra sistemului nervos. Simptomele sunt reprezentate de febra, diminuarea apetitului, secretii la nivel ocular si nazal. Diareea si deshidratarea pot aparea ulterior in stadiile finale ale bolii, precedand moartea animalului.

- Turbarea (rabia), contrar legendelor populare, este rar intalnita la lupi. Cazurile sporadice de turbare la lupi sunt determinate de contractarea bolii de la sconcsi, ratoni, lilieci sau vulpi.

Speranta medie de viata a lupilor este de 15-16 ani. Varsta se poate aprecia cu aproximatie dupa tocirea dintilor.

Ursul brun

(Ursus arctos)

Ursul brun face parte din familia Ursidae, specia Ursus arctos alaturi de ursul grizzly, prezenti in Europa, Asia centrala si de vest, si America de nord. Ursul brun este specia cu cel mai mare areal. Ursul brun este prezent in Romania intr-un numar de circa 5000 de exemplare. Aceasta densitate este datorata hranei abundente furnizata de padurile naturale ale arcului Carpatic, oferindu-i cel mai prielnic adapost. Animal deosebit de puternic, are un corp de 180-250 cm lungime, o inaltime la greaban de 90-140 cm, si o greutate de 300-500 kg, care variaza dupa anotimp, cea mai mare fiind toamna, inainte de a intra in barlog. Culoarea blanii variaza de la cenusu-brun, brun-inchis, pana la aproape negru. Unii ursi, in special cei mai tineri, au la baza gatului un fel de guler alb, reprezentat prin pete albe, care dispare cu varsta, iar la

unii se pastreaza. Cea mai frecventa culoare este cea bruna. Lungimea parului variaza si ea dupa anotimp. Cea mai mare este din decembrie pana in aprilie-mai si cea mai mica in iulie-septembrie. Lungimea parului de iarna este de 8-9 cm pe spate si de 10-12 pe greaban, iar vara este mai mica. Ursul brun traieste 30-35 de ani. Pentru aprecierea varstei nu exista criterii sigure de evaluare, ci doar dupa dentitie si marime se pot face deosebiri: pui, urs tanar, urs de varsta mijlocie, urs batran. Dintre simturi cele mai dezvoltate sunt mirosul si auzul, vazul mai putin. Dantura este de tip omnivoara, canini si molari puternici. Deplasarea o face la pas sau in galop, rareori in trap. Desi pare un animal greoi, totusi alearga bine si rezista timp indelungat.

Mediu de viata

Ursul este un animal al padurilor intinse si linistite, activ atat ziua cat si noaptea, in functie de conditiile de mediu, abundenta hranei si activitatea umana. Prefera locurile stancoase, doboraturi de vant in arboreta, in care sa-si poata amenaja barlogul. Daca toamna nu se gaseste hrana suficienta, atunci coboara pana la 500-600 m altitudine in cautarea de mere si pere padurete sau chiar livezi cultivate, iar apoi se retrage in munti. Peste zi ursul brun se adaposteste in desisuri. In proportie de 90% ursul ocupa toata zona impadurita a Carpatilor, iar restul de 10% traieste in zona de dealuri. Teritoriul ocupat de urs este de aproximativ 30% din suprafata tarii. Densitatile cele mai mari se gasesc in zona centrala si nordica a Carpatilor, in judetele Brasov, Buzau, Bistrita-Nasaud, Covasna, Harghita, Neamt si Mures. Raspandirea lui este conditionata de liniste, hrana si un loc bun pentru barlog. Este un animal fidel locului, se deplaseaza putin atunci cand exista fructificatie de jir si isi pastreaza trecatorile daca nu este deranjat.La sfarsitul toamnei, ursii au acumulat suficient tesut adipos pentru somnul de iarna care dureaza 3-6 luni,in functie de lungimea iernii si grosimea stratului de zapada. Ursul se retrage in barlog iarna, cand zapada se aseaza intr-un strat gros. Barlogul este sapat adanc in sol sau este amenajat intr-un arbore cu diametru mare sau sub stanci. Barlogul este ales de preferinta pe versantul sudic, insorit, ferit de vant si in apropiere de apa. Este captusit cu muschi, frunze, iarba uscata si cetina. Ursoaica intra in barlog mai devreme, pregatindu-si locul pentru fatare. Masculul intra in barlog mai tarziu sau deloc, daca in acel an exista fructificatie bogata de ghinda si jir sau daca stratul de zapada este mic. Barlogul este parasit in martie-aprilie, in functie de conditiile climatice. In timpul cat sta in barlog, ursul se afla intr-o stare de somn. Nu mananca, ci traieste din rezerva de grasime adunata vara si toamna. Acest somn de iarna, nu trebuie confundat cu hibernarea. Ursul nu hiberneaza. Hibernarea consta in scaderea numarului raspiratiilor si a temperaturii corpului. Bataile inimii sunt slabe, iar sangele circula incet. Hibernarea se intalneste la arici, liliac, marmota si popandau. In somnul de iarna al ursului, bataile inimii nu-i scad deloc, circulatia sangelui este normala, iar temperatura corpului scade numai cu putin.

Conflicte directe intre urs si om

In majoritatea teritoriului european al ursului, atacurile asupra omului sunt foarte rare. Romania, este singura tara din Europa in care se inregistreaza un numar destul de mare de accidente. Ursul ataca omul numai daca se simte intr-un fel amenintat. Daca vede un om, il aude sau miroase de departe, ursul alege sa se retraga. Pentru a evita intalniri periculoase cu un urs este bine sa se produca un pic de zgomot. In majoritatea cazurilor, ursul ataca omul atunci cand este ranit, ursoaica are pui, este deranjat cand este foarte flamand si mananca, este surprins la mica distanta si nu mai are timp sa fuga si in cazul ursului naravit, care a mai avut intalniri cu omul si s-a convins ca atacul este cea mai buna solutie pentru autoaparare. Ursii obisnuiti cu prezenta omului pot deveni foarte periculosi. Aceste situatii apar in zonele unde ursii gasesc hrana in apropierea asezarilor omenesti. Un caz concret in tara noastra, in Brasov unde un numar mare de ursi se hranesc din containerele amplasate la marginea padurii.

Recunoasterea ursului in teren

Urmele ursului sunt greu de confundat din cauza marimii lor. Urmele labelor dinapoi ale unui urs mare, au in medie 22-24 cm. Urmele labelor din fata difera de cele ale labelor din spate: la primele se imprima numai degetele si podul palmei, in timp ce labele din spate se imprima in intregime. La o urma distincta se vad si cele cinci unghii. Excrementele sunt semne sigure ale prezentei sau trecerii ursului prin teren. Aspectul excrementelor de urs difera in functie de anotimp si de hrana consumata. Primavara, excrementele sunt inchise la culoare, aproape negre, datorita cantitatii mari de iarba consumata, iar aspectul poate fi cel de balega. Toamna se pot observa diferite resturi de jir, coji de alune, seminte de mere sau pere, samburi de prune, fructe de scorus, etc. Ursul, spre deosebire de lup, nu mananca oase mari sau par de animale, desi, foarte rar astfel de resturi pot fi observate in excrementele sale. Ursii lasa urme pe arbori sub forma de zgarieturi, usor de recunoscut dupa cele 3-5 urme lasate de ghearele labelor din fata pe coaja arborelui. Cum ursilor le place sa-si frece blana de scoarta arborilor, este posibil, sa se observe fire de par prinse de rasina. Ursii pot rasturna trunchiuri cazute, in cautare de furnici, larve sau reptile. Din nevoia de hrana, pot rostogoli, scoate buturugi, stanci sau bolovani de dimensiuni mari.

Vanatoarea ursului

Ursul brun nu are perioada de vanatoare legala, fiind protejat in totalitate prin conventii internationale la care si Romania a aderat. Conform Articolului 9 al Conventiei de la Berna, in Romania ursii pot fi recoltati in cadrul planului de management pentru optimizarea efectivelor si elminarea exemplarelor care creaza conflicte. Pentru fiecare teren de vanatoare se stabileste un numar optim de ursi de catre asociatiile care administreaza terenul de vanatoare, conform reglementarilor ICAS. Numarul optim reprezinta numarul de ursi care ar trebui sa fie in mod ideal pe terenul de vanatoare, conform conditiilor ecologice, economice si sociale de habitat al acestuia. Pe fiecare teren de vanatoare este evaluat un numar de ursi. Recensamintele sunt efectuate de catre maistri de vanatoare, prin observatie la hranitori. Numarul de ursi care depaseste numarul optim, in mod teoretic, pot fi impuscati. Vanatoarea poate fi efectuata atat de vanatori romani, cat si straini. Vanatoarea pentru un trofeu are un mare prestigiu printre vanatori. Multi vanatori sunt dornici sa plateasca un pret mare ca sa impuste un urs. Ca metode de vanatoare se aplica goana si panda la hoit.
Vanatoarea la dibuit da rezultate slabe, deoarece intalnirea cu ursul, ziua, este periculoasa. Vanatoarea la barlog este interzisa de lege. Goana se aplica atunci cand sunt cunoscute punctele de trecere ale ursilor, iar standurile sunt alese in apropiere. Pentru a preveni atacarea vanatorilor de catre ursii raniti, se construiesc la standurile importante care sunt aproape de trecatorile sigure ale ursilor, platforme de circa 2 m inaltime unde sa fie asezati vanatorii. Aceasta metoda se aplica de regula toamna. Pentru metoda la panda la cadavru-momeala pusa de om, se amenajeaza un loc special. Se construieste un observator inalt, acoperit si inchis, iar la o distanta de 30-40 m se pune hoitul, fixat, asa incat sa nu poate fi dus de urs. Observatorul se aseaza in raport cu hoitul, incat lumina lunii sa vina din spatele vanatorului, astfel, hoitul fiind luminat. Hoitul se pune cu mult inaintea zilei de vanatoare, cu scopul ca ursul sa frecventeze acel loc. Aceasta metoda se aplica de regula primavara (aprilie-mai). Panda la cadavrul animalului ucis de urs este metoda cea mai recomandata dintre toate, deoarece va fi ucis cu adevarat ursul stricator. Ursul are obiceiul de a acoperi cu frunze, crengi, pamant, restul animalului omorat de el, pe care nu l-a putut consuma si de a reveni dupa ce i s-a facut foame. Panda are loc in apropierea acestui cadavru, la distanta potrivita de tragere, vanatorul fiind adapostit de vedere si avand vantul favorabil. Asezarea vanatorului la panda se face cu aproximativ doua ore inainte de inserat, deoarece, desi ursul vine la cadavru de obicei noaptea, el cerceteaza si inainte locul. Panda la locurile de pasune (stani parasite cu iarba grasa) si la zmeuris, ca si apropiatul, sunt metode care dau rezultate mai slabe. Ursul, fiind un animal rezistent, este necesar sa fie folosit un cartus de mare efect si sa se ocheasca in in cavitatea toracica. Ursul ranit se urmareste numai cu caine, acesta avand rolul de a semnala, prin latrat, gasirea ursului si astfel a da vanatorului posibilitatea de a se pregati de tras. La urmarirea fara caine, uneori se produc accidente grave, chiar mortale, cauzate de atacul ursului ranit.


Valorificarea

Valorificarea ursilor se face print taxe de impuscare care sunt percepute, in special de la vanatori turisti din alte tari. Carnea de urs se poate consuma, mai ales a ursilor tineri. Acest lucru nu se obisnuieste in toate zonele cu ursi. Blana are mai mult o valoare afectiva pentru vanator, decat una comerciala. Importanta vanatoreassca a ursului consta, pe de o parte, in raritatea lui, iar pe de alta parte, in satisfactia pe care o da doborararea unui animal puternic. Trofeul il constituie craniul si blana. Dupa ultimele hotarari ale Consiliului International de Vanatoare, la expozitii, drept trofeu, se considera craniul, deoarece acesta avand dimensiuni fixe ofera informatii sigure despre marimea ursului, pe cand blana poate fi intinsa sau se poate contracta cu ocazia prepararii. Pentru impodobirea casei vanatorului, blana este un obiect de valoare. Organizatorii expozitiilor pot accepta la concurs si premia si blanurile. Multe blanuri de urs isi pierd din valoare din cauza ca imediat dupa jupuire, nu sunt tratate corespunzator si, in consecinta le cade parul. Pielea jupuita trebuie curatata de carne si grasime, apoi frecata bine cu multa sare. Labele trebuie curatite, de asemenea, de carne, si varsata sare intre oasele lor, deoarece cele mai frecvente cazuri de cadere a parului se produc aici.

Evaluarea trofeelor

Craniul de urs se masoara cu compasul in centimetri. Se masoara lungimea maxilarului superior, inclusiv incisive si latimea maxilarului superior. Ambele se masoara acolo unde dimensiunea respectiva este cea mai mare. Fiecare centimetru reprezinta un punct. Punctajul necesar pentru acordarea de medalii la craniu de urs este urmatorul:

- medalia de aur : peste 55 puncte
- medalia de argint: 53,00-54,99 puncte
- medalia de bronz: 51,00-52,99 puncte

Recordul national si mondial la craniu de urs este de 69,47 puncte C.I.C. si provine din Colibita-Bistrita, fiind recoltat in anul 1994.

Blana de urs se masoara si ea in centimetri. Se masoara lungimea blanii de la varful botului pana la varful cozii, si latimea blanii din punctul unde ea este cea mai mica ( in urma picioarelor dinainte). Se inmulteste lungimea cu latimea, se imparte la 100 si se aduna cu punctele de frumusete. Punctele de frumusete pot reprezenta cel mult 30% din valoarea trofeului si anume: lungimea parului, regularitatea parului, luciul si desimea, toate pana la 10%. Punctajul necesar pentru acordarea de medalii a blanurilor de urs este urmatorul:

- medalia de aur: peste 300 puncte
- medalia de argint: 270-299,9 puncte
- medalia de bronz: 245-269,9 puncte

Recordul national si mondial la blana de urs are 687,79 puncte C.I.C. si a fost recoltat la Piliske-Harghita in anul 1983.